Termeni IT

Facilităţile backdoor pot fi hardware sau software. BIOS-ul primelor plăci de bază cu procesor INTEL PentiumI avea inclusă o facilitate de tip backdoor ce permitea ocolirea parolei de BIOS prin  introducerea  secvenţei585589.

Facilităţile backdoor se pot datora şi unor erori de programare, acestea intrând în categoria vulnerabilităţilor software.

Modul în care funcționează această tehnologie este următorul: fiecare frecvență de comunicație între telefon și centrală este divizată în mai multe părți și remodulată. La destinatar, informația este reasamblată. Prin contrast, la GSM unui utilizator i se aloca o frecvență specifică (un interval).

În termeni mai puțin tehnici, în loc să se rezerve un canal de comunicație de o lărgime destul de mare ca la GSM, la CDMA se rezervă doar “fâșii” dintr-un canal și se trimit mai multe conexiuni, la destinatar asamblându-se mesajele pentru a se obține ceea ce a transmit expeditorul.

Din punct de vedere hardware, pentru a realiza comunicații CDMA este nevoie de mai mulți transmițători și receptori pe dispozitiv. Multe dintre terminalele mobile din ziua de astăzi suportă tehnologia CDMA.

Avantajul major al acestei tehnologii este acela că aceeași frecvență poate fi folosită pentru a susțune mai multe comunicații, ceea ce se traduce utilizatorului de rând printr-o capacitate mai bună de transmisii de voce și date.

Termenul este un cuvânt englez care se pronunță aproximativ ‘hard-uer și se traduce uzual cu echipament solid sau și cu articole de fierărie (de menaj). Hardware este ansamblul elementelor fizice și tehnice cu ajutorul cărora datele se pot culege, verifica, prelucra, transmite, afișa și stoca, apoi suporturile de memorare (dispozitivele de stocare) a datelor, precum și echipamentele de calculator auxiliare — practic, toate componentele de calculatoare și rețele de calculatoare concrete, tangibile.

SOFTWARE
Softurile de baza pentru keyloggers au fost proiectate pentru a lucra pe sistemul de operare din computerul tinta, sunt din perspectiva tehnica din cinci categorii :

• Bazat pe hypervisor – keylogger-ul poate intra in sistem printr-un malware care ruleaza ascuns de sistemul de operare, in mod efectiv keylogger-ul ruleaza ca o masina virtuala.
• Bazat pe nucleu ( kernel ) –  metoda complexa atat pentru scriere cat si pentru combatere; astfel keylogger-ele se instaleaza la nivelului nucleu si sunt dificil de detectat, in special pentru modul de utilizare a aplicatiilor.
• Bazat pe API – keyloggeri agata aplicatia de programare a interfetei pentru tastatura, apoi sistemul de operare notifica pentru keylogger de fiecare data cand o tasta este apasta si o inregistreaza.
• Formular pe baza de captura a jurnalului keylogger-ului cu observatii de pe pagini web care permit utilizatorilor sa introduca date care sunt trimise pe server pentru procesare. Formularul este inregistrat inainte de a trece prin Internet si de criptarea HTTPS.
• Analizarea pachetelor – sniffing reprezinta actul de interceptare a pachetelor TCP, implica capturarea traficului de retea asociat cu preluarea parolelor necriptate.

Rootkiturile sunt diferite fata de un virus, mai ales prin modalitatea de propagare: in general acestea sunt “implantate” de un atacator si nu sunt interesate de propagarea pe alt sistem. Ca si un virus, un rootkit va incerca sa pastreze sistemul sub controlul sau, ceea ce poate insemna de exemplu ca face verificari constante asupra modulelor prin care rootkitul isi mentine controlul si reaplicarea modificarilor daca acestea au fost “reparate” pentru ca sistemul sa poata in continuare sa fie controlat. Rookit-urile in marea majoritate pun la dispozitia atacatorului un backdoor prin care acesta poate intra in sistem oricand doreste si poate efectua orice operatiuni asupra datelor. Rootkiturile rar sunt distructive, pentru ca scopul lor este de a capata si mentine controlul asupra unui sistem cu scopul folosirii capacitatii sale de procesare in alte scopuri sau in ideea accesului la eventual informatii importante (parole, coduri PIN, numere carti credit, etc).

Numele de rootkit vine de la contul de administrator de pe majoritatea distributiilor UNIX (si virtual toate distributiile Linux), acela de “root“. Rootkitul odata inserat intr-un sistem va avea ca prima prioritate stergerea tuturor logurilor care ar putea da de gol reusita sa, pe cat posibil lasand neatinse alte loguri, pentru a nu trezi suspiciuni. Dupa aceasta faza urmeaza instalarea propriuzisa, care poate presupune modificarea anumitor elemente, de la diverse programe (user-level) pana la insasi kernel-ul sistemului. Prin aceste modificari rootkitul se asigura ca:

1. castiga drepturi de administrator si poate accesa orice resursa a sistemului
2. nu poate fi detectat (sau cel putin se asigura ca detectia sa va fi foarte foarte dificila)

Daca prima parte poate fi considerata relativ simpla odata cunoscuta o vulnerabilitate a sistemului, a doua parte este mai complicata. Rootkiturile intotdeauna vor incerca sa foloseasca orice truc pentru a deveni “invizibile”. Cateva din posibilele modificari facute sunt:

• un rootkit poate modifica utilitarul “ps” de pe un sistem Linux, utilitar care afiseaza procesele active, pentru a-l face sa NU afiseze si procesul rootkitului
• un rootkit poate modifica utilitarele de sniffing in retea existente pe sistem pentru ca acestea sa “ocoleasca” si sa nu raporteze traficul facut de rootkit (in general acesta este bineinteles traficul facut intre atacator si rootkit prin care atacatorul acceseaza/foloseste nestiut de nimeni resursele sistemului)
• un rootkit poate ascunde anumite fisiere (proprii in general) pentru cazul in care un program tip antivirus scaneaza sistemul in cautarea sa

Toate aceste modificari fac foarte dificila detectia unui rootkit, din moment ce acesta are drepturi de superuser si poate modifica orice functie sistem, manipuland prin acest lucru rezultatele diverselor scannere. Este si motivul pentru care un foarte mare numar de calculatoare de pe internet sunt considerate a fi infectate cu rootkituri fara ca detinatorii sa aiba vreo idee de acest lucru, resursele lor fiind folosite de retelele tip botnet care “reunesc” aceste calculatoare infectate si usor-controlabile remote, punandu-le la dispozitia diverselor grupari tip cybercrime.

Desi un rootkit isi poate ascunde usor urmele, este foarte complicata ascunderea tuturor urmelor, scannerele de rootkituri bazandu-se pe scaparile acestora pentru a le detecta. Cu toate acestea, atacurile “serioase” care folosesc rootkituri bine testate si construite sunt in general foarte eficace.

Exista diverse utilitare, mai mult sau mai putin bune pentru detectia rootkiturilor. Unele din ele au o baza de “semnaturi” in stilul antivirusilor prin care incearca sa detecteze anumite rootkituri pe cand altele sunt mai “euristice” si incearca detectarea comportamentului anormal al unui sistem sau al unei comenzi (output ciudat, functii modificate, fisiere dubioase, sniffing activat fara cunostinta utilizatorului sau trafic suspect, etc). De asemenea, tinand cont ca un soft rootkit va incerca sa aduca mereu un sistem in starea in care o doreste pentru a-l putea tine sub control, o metoda de a detecta un posibil rootkit este reprezentata de incercarea unui scanner antirootkit de a modifica anumite elemente, servicii, utilitare, deamon-uri, urmata de detectia modificarilor pe care in mod automat rootkitul le va face pentru a ramane activ.

Iniţiativă a consorţiului W3C ce permite encodarea informaţiilor şi a serviciilor în structuri cu sens care să poată fi înţelese atât de computere cât şi de oameni.